Teroarea lui “ce ai ?”

“Ce ai ?”

Ştiu, sună puţin aiurea. Eu personal (înclin să cred că şi voi!) am auzit de foarte multe ori această expresie în jurul meu.Şi, la fel ca în cazul renumitului “succesuri”, sintagma aceasta ne-a cotropit cotidianul în aproape toate sectoarele vieţii.

O auzim şi acasă, acolo unde ar trebui să ne simţim în maximă siguranţă fizică şi emoţională. O auzim la serviciu, atunci când şeful strigă la secretara sa, în birourile mai mult sau mai puţin somptuoase din clădirile de oţel + sticlă, în spaţiile de muncă tip open-space, la coadă la hipermarket sau de la o prietenă/un prieten căruia i-ai făcut un serviciu şi de la care, interesându-te de ceva, primeşti răspunsul: “De ce te nelinişteşti?”, însoţit de celebra de acum
“Ce ai ???”.

- “Păi ce să am, nu am nimic”, îmi vine să-i răspund. “Dar, pentru numele lui Dumnezeu, poţi înceta odată pentru totdeauna cu expresia asta?”

Cum adică, ce am ???

Ca şi când ar fi ceva în neregulă cu noi, am fi ciudaţi şi ne-am purta această ciudăţenie în văzul tuturor, agresându-le privirea. Ca şi cum faptul că ne exprimăm o uimire, o tristeţe, un regret etc ar fi o mare ofensă la adresa ... oare a cui?

- “Ce ai ?”

Răpunsul pe care îl merită o astfel de interogare ar fi:

- “Sunt bine, mulţumesc de întrebare. Nu sunt defect/defectă, sunt aceeşi persoană pe care o cunoşti de ani de zile. De ce mă întrebi chestia asta?”

Sunt indignată de cât de des este uzitată această expresie şi în contexte în care chiar nu are ce căuta. Este folosită în mod abuziv – cred că inventatorul ei ar face bani buni dacă ar înregistra-o la OSIM ! Cred că ar fi la egalitate cu “succesuri”, “hai fată” etc.

În plus, dacă mai punem la socoteală şi tonul, iese un cocktail verbal tip Molotov numai bun de aruncat în capul interlocutorului incomod.

Ce-ar fi dacă, în loc de “Ce ai ?”, am folosi: “Ce te nemulţumeşte ?”; “Ce vrei să spui ?”; “Ce anume nu îţi convine ?”

Atunci poate că ne-am simţi mai bine, mai oameni, şi nu nişte fiinţe bizare care au avut neşansa să întâlnească omul perfect, cel care-ţi poate arunca un caustic “Ce ai ?” oricând vrea. Numai simpla lansare a acestei expresii sau întrebări-capcană poluează instant atmosfera unei conversaţii până atunci normală.

Sau poate mă înşel eu, poate nu sunt în trend, nu m-am pus la curent cu ultimele noutăţi lingvistice care asasinează uşor-uşor dulcea limbă românească.

Dar să înghiţim chiar pe nemestecate toată această orgie verbală, ne face oare bine? Nu rămâne atârnată undeva în memoria noastră emoţională senzaţia de disconfort pe care am simţit-o atunci când ne-a fost pusă întrebarea? Cum bine spunea cineva, nu contează ce ţi se spune, ci cum anume te face să te simţi ceea ce îţi este adresat. Iar noi oamenii, fiinţe raţionale, nu uităm niciodată acest lucru – cum ne-am simţit în cutare sau cutare conjunctură.

Cuvintele ar trebui să transmită ceva. Expresiile, propoziţiile transmit în permanenţă mesaje, iar expresia mai-sus numită este încărcată de învinuire, de blamare, de arătat cu degetul, adică de mesaje negative: “Atenţie, nu eşti ok! De ce te porţi aşa ? De ce eşti aşa ?”

Suntem fiinţe umane perfecte în esenţă şi imperfecte de multe ori în manifestările noastre, dar, din câte ştiu, nimeni nu este un rebut al vieţii.

Aşa că lăsaţi-ne în pace cu acest “Ce ai ?”!

Vrem să ne afirmăm ca oameni întregi, unici, chiar dacă mai şi greşim din când în când. Căci aceasta este natura umana. Unică prin imperfecţiunile ei !

Ariadna