Mersul cu ...caprele, partea II

Atât de pişicher... încât într-o zi, cum veneam noi agale pe drum spre casă, ba alergând după o căpriţă, ba după alta, bunicul îmi spune: “Măi buric verde, ia vino tataie să vezi ceva!” [trebuie sa spun ca apelativul de “buric verde” era maximum de alint pe care-l puteam primi de la bunicul...şi totuşi, nimeni nu-l rostea cu atâta drag ca el!