Tăcerea

”Omul nu e în posesia înțelepciunii. El nu face decât să tindă spre ea și poate numai să aibă dragoste pentru ea, ceea ce este deja destul de meritoriu.” Immanuel Kant

Ce se întâmplă atunci când progresăm în materie de stimă de sine? Când nu numai că ne stimăm mai mult, ci când asta se întâmplă într-o ambianță psihologică senină, cu o stimă de sine mai stabilă față de evenimentele vieții, mai autonomă față de solicitările toxice, față de moneda falsă a stimei de sine, mai lucidă față de falsele piste ale egoului și ale autosatisfacției. În general, nevoia de stimă de sine scade încetul cu încetul. Ne gândim din ce în ce mai puțin la noi înșine și din ce în ce mai mult la ceea ce trăim.

Ne gândim mai ales la noi când suferim, când ne merge rău, când îndoiala de sine și de actele noastre este excesivă sau maladivă. Pe măsură ce progresăm, obsesia de sine se diminuează și dă înapoi. Spiritul nostru se eliberează de dominația egoului nostru suferind și are loc o transformare: suntem din nou disponibili pentru viață.

La fel ca o sănătate bună, o bună stimă de sine este tăcută, deoarece conștiința de sine nu mai este obsedantă în mintea persoanei, nici în afirmațiile ei, nici în prezența ei lângă ceilalți, nici în comportamentele ei zilnice.

Problemele noastre cu stima de sine ne fac deseori să fim marioneta suferințelor noastre, a orgoliilor sau a spaimelor noastre, a credinței că nu trebuie să facem decât bine orice lucru, și a convingerilor noastre, că trebuie să optăm între a nu face sau a face perfect.

Există efectiv dureri ale stimei de sine: acea insatisfacție și acea tristețe cronică, văr bun cu durerea morală a persoanelor deprimate, acel mic fond de spleen cronic, care nu e uitat decât în acțiune, în discuție, uneori și în băutură… Durerea aceasta poate să ni se pară că face parte din condiția noastră umană, și fără îndoială că și este, în parte. Dar numai dacă nu e constantă și paralizantă.

Dificultățile cu stima de sine țin aproape toate de frică: frica pentru statutul nostru, pentru imagine, frica de viitor, frica de eșec. Teama de agresivitatea celorlalți dacă ne opunem lor, dacă ne facem auzit glasul, certitudinile sau incertitudinile, dacă îndrăznim să existăm, pur și simplu. Aceste frici sunt cele care, mai frecvent decât vreun orgoliu oarecare, ne determină să fim obsedați de noi înșine.

În privința greșelii, ne lăsăm prea des antrenați pe pista greșită a egotismului, a pseudo stimei de sine, care nu este decât un ansamblu de strategii, de o eficiență mediocră, de altfel, de valorizare a imaginii noastre, a personajului nostru, și nu a persoanei noastre. Această încurajare a egotismului, aceste ”stime de sine hormonale” sunt considerabil facilitate de publicitate și marketing, de o societate care ne măgulește (nu atât spre binele nostru, cât pentru al ei: pentru a ne vinde lucruri, pentru a ne face să votăm un candidat) și ne invită să ne luăm pe noi înșine drept normă, reper, referință și centru al lumii. Ideea este să se facă, astfel încât cât mai multe persoane să creadă că se află în centrul interesului celorlalți. Dar toate acestea nu merg, deopotrivă, decât pentru că trăim într-o lume aspră. Acesta este motivul pentru care avem efectiv nevoie de stimă de sine, dar nu de una ca aceasta.

Un alt paradox al stimei de sine e că pentru a putea să uiți de sine și pentru a fi mai puțin obsedat de sine, trebuie mai întâi să te ocupi mai mult de tine însuti, și nu să organizezi o represiune de sine: înjosirea și mortificarea, care fascinează uneori, care apar uneori ca soluții, pur și simplu nu sunt. Cel puțin pentru stima de sine… Să ai grijă de tine înseamnă să consacri timp reflecției asupra ta însuti, pentru a nu te vedea ulterior năpădit de ruminații despre sine. Mai înseamnă și a acționa pentru ca viața ta să fie plină de altceva decât de sine. Nu este o absență față de sine, ci doar ceva mai multă distanță.

De exemplu. În raportul cu ceilalți, aceasta constă în a nu vedea în ei doar niște furnizori de sprijin, de încurajare, de gratificare, de admirație în sensul pozitiv, sau niște judecători și critici potențiali, în sensul negativ, ci și persoane înzestrate cu o existență proprie, în a ne întreba despre ele: dincolo de ceea ce aștept de la ele, ce interes le acord în afară de cel referitor la mine? Ce le dau eu însumi ca atenție și sprijin?

Dacă lumea e dură, nu înseamnă că trebuie să investim totul în stima de sine, în protecția și în protejarea ei. Stima de sine ne este necesară, dar nu ca scop în sine, ci mai mult ca instrument. Este un instrument capital și prețios, instrument al stării de bine, și instrument care facilitează acțiunea senină. Din acest motiv – mereu tăcerea stimei de sine – buna funcționare a stimei de sine este asemenea unui motor silențios, cel mai plăcut în existența zilnică, deoarece ne lasă mintea liberă în timp ce își îndeplinește funcția.

Există șase mari componente ale stării de bine: să ai scopuri în viață, să dispui de un control relativ asupra mediului propriu, să ai relații pozitive cu ceilalți, să beneficiezi de un minimum de autonomie, să poți consacra timp dezvoltării personale (să înveți să evoluezi), să te accepți și să te stimezi.

Dacă persoanele cu o bună stimă de sine sunt deseori percepute ca senine, având o prezență calmă și puternică, acest lucru nu se datorează doar bunei lor stime de sine, ci și faptului că aceasta din urmă a fost un vector spre alte valori și un armonizator, un pacificator al acestei căutări.

Cristophe Andre