Scrisoare către bărbaţi adevăraţi

Dragii noştri prieteni aflaţi întâmplător (sau nu) în corpuri masculine, noi, tovarăşele voastre de viaţă (indiferent dacă relaţia este oficializată sau nu), avem să vă spunem ceva foarte important pentru noi şi pentru bunul mers al relaţiilor noastre.

Ne place să fim complimentate, ne place să fim importante în viaţa voastră, ne place să vă înfrumuseţăm existenţa şi să fim apreciate pentru asta.

Cred că vorbesc în numele multor doamne din zilele noastre când vă spun că ne doare indiferenţa voastră, ne aruncă în pragul disperării lipsa voastră de comunicare, distanţa pe care o puneţi în mod voit între noi pentru a ramâne (aparent) stăpâni pe situaţie.

Am ajuns să purtăm un război total, începând din pat până la cui îi revine sarcina să ia copiii de la şcoală, să plătească facturile, să ducă maşina la ITP etc.

Şi, vă rugăm, nu ne mai spuneţi că unele sunt treburi de bărbat, altele sunt de femeie. Este ca şi vechea formulare “probleme femeieşti”, dar uitaţi că în devenirea fetelor ca femei, voi sunteţi cei implicaţi.

În perioada ambiguă şi pline de spasme pe care o traversăm, rolurile nu mai sunt atât de clare, se intersectează în permanenţă, există o diversitate atât de mare de “treburi” necesar a fi rezolvate, încât numai împreună le putem face faţă. Asta, dacă nu cumva ne dorim ca partenerul să ajungă la balamuc! În contextul actual, fiind şi cel care ordonă şi cel care execută, şansele cresc foarte mult în acest sens!

Revenind, comunicarea între 2 parteneri se pare că este “proba de foc” în zilele noastre, furcile caudine prin care cuplurile sunt obligate sa treacă.

Ne simţim atinse în cele mai adânci sentimente de lipsa voastră de comunicare sau, şi mai rău, de comunicarea agresivă, ofensatoare cu bună-ştiinţă.

Vrem să vă aducem la cunoştinţă că, aşa cum vouă vă creşte stima de sine, vă simţiţi bărbaţi, mulţumiţi de sine şi pe deplin îndreptăţiţi să cereţi totul de la viaţă în urma unei partide de sex (sau de dragoste) reuşite, aşa şi nouă ne creşte stima de sine, ne creşte încrederea, ne recunoaştem ca femei, ca fiinţe umane pe deplin stăpâne pe sine, dacă ne faceţi complimente, dacă ne recunoaşteţi meritele, dacă nu ne subestimaţi eforturile.

A comunica înseamnă, înainte de toate, “a pune în comun”, a împărtăşi cu celălalt, a-i dărui din frumuseţea şi bogăţia ta interioară, indiferent de corpul fizic pe care îl avem.

Nu degeaba vă spunem aceste lucruri, poate reuşim să vă sensibilizăm, să ne recunoaşteţi ca persoane aflate pe aceeaşi treaptă de importanţă ca voi.

Poate reuşim să vă convingem că a vă ascunde în permanenţă, a vă baricada în spatele unor ziduri impenetrabile vă fereşte poate de suferinţă, dar şi de frumuseţea vieţii, de măreţia ei în lucrurile aparent minore, pe care poate prea des tindeţi să le ignoraţi. Da, a trăi aduce după sine şi dezamăgiri uneori, dar numai simţindu-i amăreala putem degusta mai pe deplin apoi dulceaţa vieţii.

Iar aceasta ar însemna să puteţi fi voi înşivă, fără să vă mai pese de ce spune vecinul, ce părere va avea cumnatul etc. A te exprima, a pune în cuvinte, înseamnă, o dată în plus a-ţi demonstra apartenenţa la umanitate, privită ca un singur mare organism gânditor şi grăitor.

Suntem sigure că puteţi să vă exprimaţi sentimentele, nu numai în caz de nenorocire, ci şi în viaţa de zi cu zi, înfrumuseţând această existenţă de multe ori banală... Este necesar doar să vreţi!
Iar noi toţi avem nevoie de comunicare, indiferent dacă o recunoaştem sau nu. A şti că eşti ascultat(ă) este poate cea mai intensă dorinţă umană, este strigătul pentru a fi apreciat, pentru a fi băgat în seamă - a şti că ceea ce eşti sau cine eşti devine brusc important pentru cineva. Suntem fiinţe sociale, nu putem sta ascunşi toată viaţa, de aceea definitorie pentru noi este relaţionarea; iar pentru aceasta este nevoie de a-l recunoaşte si a-l aprecia pe cel de lâga tine. Parafrazând, putem spune: “Mă asculţi, deci exist!”

Dragii noştri, această scrisoare nu se vrea o critică la adresa voastră, ci o punere în temă cu privire la trăirile pe care ni le insuflaţi uneori prin comportamentul vostru, o cerere de luare aminte la frumuseţea din jur. Nu vă putem spune decât că merită efortul.

Şi, în încheiere, aş vrea să vă reamintesc versurile nemuritorului Nichita:

“CE BINE CĂ EŞTI, CE MINUNE CĂ SUNT”.

Las la alegerea fiecăruia: să fie un bine sau o minune... dar oricum, acceptându-ne în totalitatea trăirilor noastre interioare!

Ariadna