Rușinea - lanțurile stimei de sine

”Aceeași rușine care mă reține m-a împiedicat deseori să fac fapte bune, care m-ar fi umplut de bucurie și de la care nu m-am abținut decât deplorându-mi imbecilitatea.” Jean-Jacques Rousseau

Rănile amorului- propriu sunt frecvente în cazul problemelor stimei de sine, dar sunt adesea răni deplasate, care ar fi putut să fie evitate sau să nu existe, mai frecvent legate de hipersensibilitatea persoanei sau de gravitatea și de realitatea ”atacurilor” al căror obiect ar fi putut să fie.

Emoțiile stimei de sine care suferă (emoțiile conștiinței de sine), într-un grad mai mic, sunt reprezentate de stânjeneală sau de jenă.

Jena unei persoane poate fi legată uneori de teama de a nu se dovedi la înălțimea complimentelor primite cu anticipație. Alteori, jena este legată de o greșeală sau o inadecvare a comportamentului nostru: scăparea unui obiect, afirmarea unei ”prostii” sau anunțarea ca pe o veste ”trăsnet” a unui lucru pe care toata lumea îl știa deja. Aceasta ține deja mai mult de stima de sine și de teama ei de-a nu fi la înălțime.

Sentimentul ridicolului este asociat cu convingerea de a-ți fi stricat imaginea socială sau de-a fi provocat priviri batjocoritoare sau ironice. Teama de ridicol înseamnă să îți fie teamă că îi faci pe ceilalți să râdă de tine. Multor persoane cu stimă de sine fragilă le vine greu să râdă de ele însele împreună cu ceilalți, chiar și în situațiile în care râsul nu este ofensator. Să te simți deseori ridicol sau să fii călăuzit de grija de-a evita acest sentiment este un simptom destul de bun al insecurității stimei de sine. Dar gradul cel mai de temut al acestor emoții ale conștiinței de sine este reprezentat de rușine.

Te culpabilizezi din cauza a ceea ce ai făcut, dar îți este rușine de ceea ce ești: este un sentiment distrugător, deoarece este legat de persoană, și nu numai de comportament iar dauna este mult mai gravă. Astfel, rușinea este întotdeauna o rușine de sine: tu însuți ești cel pe care îl respingi cu totul, nu numai faptele tale.

Rușinea este activată de noțiunea de judecată publică a actelor noastre. Eșecurile vor fi cu atât mai rușinoase, cu cât vor avea loc în fata celorlalți sau dacă au fost aduse la cunoștința lor. Dar simpla idee a unei judecăți a celorlalți despre vulnerabilitățile noastre sau a unei expuneri publice a incompetențelor noastre poate fi de ajuns pentru a declanșa o rușine anticipată sau retrospectivă. Și în registrul lui ”dacă lumea ar ști” asistăm uneori la un fel de supliciu public pe care și-l administrează în imaginație persoanele cu joasă stimă de sine. Rușinea este de altfel o emoție foarte ”vizuală” (ne reprezentăm neîncetat scena în imaginație) atunci când culpabilitatea nu poate fi decât verbală (ne facem reproșuri). Rușinea nu necesită vreo ”greșeală morală” ca să își facă apariția. Un simplu sentiment de-a fi eșuat, de-a nu fi la înălțime poate fi suficient.

Cum rușinea depinde de convingerile noastre personale despre ce înseamnă ”a fi la înălțime” sau de ”a nu dezamăgi”, e ușor de înțeles că ea poate fi obiectul a numeroase derapaje la persoanele preocupate să nu dezamăgească sau să se prezinte întotdeauna cât mai bine.

Când e dereglată, ea este fără îndoială una dintre cele mai redutabile emoții de care poate afecta stima de sine. Deoarece dacă e dureroasă în timpul situațiilor în care se declanșează (”a muri de rușine”), ea este și distrugătoare în timp sporind încetul cu încetul sensibilitatea persoanelor și vor justifica evitări ulterioare: după o ”rușine mare”, poți ajunge să nu mai vrei să îți asumi riscul de-a vorbi, de-a dansa, de a-ți da cu părerea etc. Și după rușini repetate, poți să te retragi încetul cu încetul din orice formă de asumare a riscului social, adică din orice formă de responsabilitate socială.

Ca toate emoțiile, rușinea are o funcție: ea ne face să nu uităm că, pentru a avea locul nostru într-un grup uman (familie, prieteni, etc.) există reguli și standarde de respectat. În mici doze adaptate, rușinea ne poate împiedica să comitem acte antisociale: să mințim, să trădăm, să furăm, să îi asuprim pe cei slabi. Sau, dacă le-am comis deja, ne împiedică să recidivăm. Așa cum frica ne poate face să fim mai prudenți făcând-ne să anticipăm primejdiile, rușinea ne poate face mai conștienți făcând-ne să anticipăm respingerile. Și totuși, așa cum frica se poate transforma în fobie, rușinea poate derapa şi ea în ”boala rușinii”- pentru că rușinea este un bun mijloc de a-i face pe oameni să stea liniștiți.

Exercițiile de combatere a rușinii au ca obiectiv să te obișnuiești să resimți jenă, stânjeneală, sentimentul ridicolului și rușinea, fără să te lași totuși impresionat. De exemplu, trebuie să iei metroul sau autobuzul și să anunți cu glas tare stațiile. Dacă oamenii se uită la tine, zâmbește-le.

Suntem conduși de rușine într-o măsură mult mai mare decât credeam: rușinea de-a vorbi tare sau de-a face pe bufonul în stradă, de-a pleca de acasă îmbrăcat la nimereală sau în papuci, sau în pijama etc.  O mică experiență existențială din când în când, ne ajută să recalibrăm ”ruşinometrul” la un nivel cât mai ridicat, ca să fie mai puțin sensibil.

O regulă importantă este să nu rămâi niciodată singur, față în față cu rușinea. Singurătatea și izolarea sunt vitaminele rușinii. Reacția reflexă când ți-e rușine este să te închizi în sine: să cobori privirea, să nu mai vorbești, să vrei să te înghită pământul, să mori… Chiar dacă ne e rușine să vorbim despre ce ne face rușine, e indispensabil să căutăm dialogul, deoarece el permite defocalizarea de sine și ne face să nu ne scufundăm cu totul.

”La petreceri, nu îndrăznesc să vorbesc, de teamă să nu spun prostii. Dar după o vreme, tot tăcând, îmi zic că se va observa că nu spun nimic.” Tăcerea reprezintă deseori o suferință în cazul problemelor stimei de sine: ea activează gânduri de insuficiență personală. Bineînțeles, fiecare dintre noi este stânjenit de tăcere… cu toate acestea, ea nu activează neapărat un semnal de alarmă. Elementul de care trebuie să ne preocupăm uneori este incapacitatea aceasta de-a suporta faptul că tăcerea se poate strecura într-o relație, fără să credem totuși că este o dovadă de eșec.

E bine să te accepți imperfect, decât să nu te accepți deloc, sau să te prefaci că ești altul decât tine.

Sunt frapată să văd în ce măsură expresia ”e prea rușinos” revine deseori în cuvintele copiilor. Mici exerciții cu copiii: să cântați cu glas tare în drum spre scoală, să săriți de pe un picior pe celălalt, să vă îmbrăcați aiurea din când în când …. îi poate încuraja pe copii să treacă încetul cu încetul peste ”Termină mami/tati, e prea rușinos..”

Christophe Andre