Nucii turcesti

Ma gandesc de ceva vreme la amintirile din prima copilarie, pana sa fiu “studenta la litere mici”- cum spunea tata – si in fata imi rasar chipurile zambitoare ale bunicilor mei. Amintirea lor imi inalta dintr-odata starea de spirit si in mine simt atat de multa blandete si iubire – este aproape dureros de palpabila.

Dar sa va povestesc despre acele vremi ...

Mi-amintesc cu mare placere de nucii turcesti de peste drum de casa bunicilor, de mirosul patrunzator al frunzelor strivite intre degetele noastre dolofane, dar si de bataile cu sabii pe care le faceam din tulpinile lor fragede. Iar sabiile nu se obtineau asa usor, trebuia sa ne cocotam pe un mal de argila, aproape abrupt, dar pe care tronau regeste nucii turcesti. Hainele ni se colorau in galbenul pamantiu si cleios, dar ce mai conta... misiunea era indeplinita. Nici ploaia, nici vantul nu ne intorceau din drum – aveam de indeplinit o misiune, nu era de gluma cu asa ceva. Si nu conta, baieti sau fete, razboiul se purta pana la capitularea “dusmanilor” sau pana se auzeau glasurile bunicilor: “Copii, la masa!”. Atunci toti combatantii depuneam armele si mergeam sa ne infruptam din bucatele pregatite cu atat de multa dragoste. Mai tineti minte nu-i asa, totul are alt gust la casa bunicilor ...

“Mamaia gateste mai bine ca tine, face mancarea mai gustoasa”, ii spuneam mamei mele fara nici un pic de menajamente... poate pe mine se supara, dar pe mama ei niciodata – asa ca imi permiteam. De mici stim se pare, sa exploatam momentele prielnice noua, uitam insa cand devenim adulti.

Ce sa mai spun de aromele copilariei, descoperite prin ungherele din “casa mare”- echivalentul de azi al camerei de oaspeti - inca imi mai gadila din cand in cand narile; caci acolo pastra mamaia toate dulceturile, borcanele cu bureti laptosi sau galbiori in otet, coarnele puse la uscat pe bucati de ziare, acolo, in racoarea stateau adapostiti de soare strugurii fara samburi – simturile mele olfactive erau gadilate de impletirea armonioasa a tuturor acestor mirosuri suave. Acolo era camera secretelor, iar noi, nepotii, eram cercetasi in toate regula cand venea vorba de descoperit ce-a mai ascuns mamaia... cercetarile aveau loc, este de la sine inteles, doar atunci cand bunicii erau plecati la deal cu treburi, sau la pravalie, sau in vizita la rudele din satul invecinat.

Mi-amintesc cu mare placere de incursiunile in afara “taberei de cantonament” care devenise curtea mare si brusc neincapatoare a casei bunicilor. Una dintre ele era sa mergem la tata Lina, vecina de peste drum, care avea o fantana cu apa salcie, destul de apropiata de ghizdul fantanii si in care ne oglindeam fetele murdare de praf, dar ultra-fericite. Si nu stiu cum se face, dar eram sanatosi tun. Cand am mai crescut si bunica avea destula incredere in noi, ne trimitea sa luam apa de la tata Lina pentru spalat vasele si pantru toate orataniile care populau curtea cu pasari.

“Fiti atenti, ne spunea bunica, nu care cumva sa beti apa din fantana aia, ca va face gura punga, va spala matele si v-apuca o cufureala de-nfundati closetul. Si nu de alta, ca-i dati de lucru lu tactu’mare.” Cufureala stiam noi ce inseamna, fiecare dintre noi avand la activ cateva experiente neplacute in aceste sens si, ca sa nu se intample “treaba” asta o ascultam pe bunica, caci ne uitam la ea ca la icoanele de la biserica din vale, iar pe tataia nu vroiam sa-l suparam.

Dar cel mai mult imi placea sa ma joc cu iedutii- scoteau caprele bunicilor vreo 3-4 iezisori in fiecare primavara. Si ... dar mai bine continuam in articolul urmator ...

Cu drag,

Darielle