Mersul cu ...caprele, partea II

Atât de pişicher... încât într-o zi, cum veneam noi agale pe drum spre casă, ba alergând după o căpriţă, ba după alta, bunicul îmi spune: “Măi buric verde, ia vino tataie să vezi ceva!” [trebuie sa spun ca apelativul de “buric verde” era maximum de alint pe care-l puteam primi de la bunicul...şi totuşi, nimeni nu-l rostea cu atâta drag ca el!]
M-apropii şi tataia îmi spune, pe tonul cel mai serios cu putinţă: “Ia uite, minunea lui Dumnezeu! Am găsit nişte măsline aici, pe drum.”
Erau acolo, le vedeam şi eu (să tot fi avut vreo 3-4 anişori): negre, rotunde, lucioase de parcă atunci ar fi fost scoase din ulei.
Şi bunicul, aplecându-se şi culegând vreo două, se preface că le bagă în gură. Maimuţica de lângă, adică eu, nici una - nici două, pac-pac ia vreo 3-4 “măsline” şi le-nghite aproape nemestecate.
Nu ştiu dacă bunicul s-a amuzat sau nu, tot ce-mi amintesc este că seara, înainte de culcare, am făcut febră. Şi în timp ce mă trăgea cu gaz (sau cu oţet, nici nu mai ştiu, căci eram probabil în transă), mamaia îl ia la întrebari.
Auzeam doar frânturi, dar ţin-te, frate, bunica era pornita rău: că pe unde a fost cu copilul, nu care cumva să mă fi lăsat sa beau apă rece de la vreo cişmea, să nu fi adormit la umbra nucului de la deal, c-o fi una, c-o fi alta... sau poate a mâncat ce nu trebuia? cade întrebarea finală, prăvălindu-se peste bunicul şi făcându-l să-şi amintească totul instant.
“Aa, parcă ... cred că a mâncat vreo câteva căcăreze de capră sau de oaie.”
“Păi cum aşa, tu unde erai? Pe cine a văzut copilul că face aşa ceva?”
Bunicul îi mărturiseste boroboaţa şi ... urgia s-a abătut asupra lui: “Păi bine, măi Ionică, asta ţi-a dat prin cap? Om bătrân şi fără minte, auzi ce să facă el copilului! Păi nu te-ai gândit ca o să se ia după tine???”
“Păi... nu credeam ca o să le-nghită”, îşi dădu bunicul cu presupusul.
Atât i-a trebuit lu’coana Tinca, aşa cum o alinta el. A urmat o serie de mustrări cu şi fără avertisment, dar, într-un final, copilul şi-a revenit şi a readus pacea în casă... Cu siguranţă, mama nu a aflat niciodată – bătrânii ştiau să ţină un secret (bineînţeles după ce am fost luată copărtaş la acesta)...
Şi mai îmi plăcea să merg cu caprele, să le văd cum sar graţioase cu toate cele patru picioare ale lor peste pârâiaşele care ni se iveau în cale. Iar, era o mare plăcere să le urmăresc cum se adăpau; am încercat şi eu în găleata cu apă proaspată adusă de la cişmea, dar nu am reuşit. Îmi trebuia, cu siguranţă, o altă pereche de buze. Şi încă ceva, sigur trebuia să mai iau nişte lecţii!
Cu drag,
Darielle