Mersul cu ...caprele

Asa cum va spuneam in articolul anterior, jocul cu iezii se numara printre placerile mele cele mai mari. Daca mi-aduc bine aminte mamaia, de dragul meu, chiar botezase o ieduta cu numele meu de alint. Probabil de aici mi se trage neastamparul, dorul de duca si, desigur, tendinta de a ma catara, de a vedea, de a descoperi... – sufar de “zgandarici”, cum bine zice o prietena de-a mea.

Eram topita de placere sa vad iedutii – maron-roscati, albi complet, patati, baltati, nu conta – ii urmaream cu ochii mariti de uimire cum se zbenguiau, cum sareau, cum se luptau cu mugurii lor de cornite, cum aruncau cu picioarele din spate - adevarate catapulte in miniatura. Iedutii atomici – neastamparati, clocotind de energie si zburdalnici prin definitie. Le dadeam diverse frunze peste gard, ii priveam in ochisorii lor nazdravani si gata – eram prieteni pe viata.

Adoram sa-i mangai pe blanita lor moale, sa-mi cufund nasucul in ea, sa le simt cornitele care dadeau sa rasara ca ghioceii din zapada – bineinteles, daca-i tinea tataia. Caci altiminteri erau sageti vii cutreierand curtea, dand iama prin gaini si celelalte oratanii si speriindu-l pe Gheorghita – porcul adormit in coliba lui de lut, racoroasa, care grohaia vizibil deranjat.

Si mai mi-aduc aminte, cu deosebita incantare, drumul la deal, pana la Tufe (unde bunicii aveau via), cu caprele si cu tataia. Mamaia nu venea cu noi, ramanea sa aiba grija de casa, de oratanii si sa faca mancare. Si mergeam dis-de-dimineata (pe la ora 5:00 era scularea, daca nu chiar pe la 4:30, caci era vara) pana mai incolo spre pranz sau spre seara – daca mai aveam si alte sarcini de indeplinit, nu numai “mersul cu... capra”. Stiu cu certitudine ca bunicii aveau cel putin 2-3 caprite peste vara, asa ca aveam dupa cine fugi...

Cuvantul de ordine in batalionul nostru era: “tzica-tzica”. Atunci cand le strigam, de regula se uitau cu intelegere la noi si doar vadit curioase cand tataia le dadea ceva diferit de... meniul de pe marginea drumului sau de pe gardurile caselor.

Uimirea mea era de fiecare data la fel de mare: puteam sa le urmaresc ore in sir cum, cu buzele lor carnoase, prindeau cate un maracine cu tepi si, prelingandu-se, rotindu-se si strecurandu-se cu dibacie, aceste buze reuseau imposibilul. Apucau frunzele, evitau tepii si ranjeau parca tot timpul la mine – caci dintii le sclipeau printre frunze si maracinis, provocandu-ma sa le urmez exemplul. Am si incercat odata, dar pana sa ajung cu fata in boscheti, mi-a intrat un tep in mana si m-am linistit...

 

Insa mirarea mea ramanea:
“Cum reusesc tataie, sa nu se-ntepe niciodata?” Caci nu vazusem vreo capra cu plasture pe buza superioara.

Iar intelepciunea seculara a taranului roman graia:

“Ia tataie, asa le-a lasat pe ele Dumnezeu. Vezi tu, tataie, continua el, fiecare fiinta de pe pamantul asta este intr-un anume fel. Dumnezeu le-a dat la fiecare cate o sarcina si un talent sa indeplineasca sarcina asta. Asa e la animale, asa e si la oameni.”

“Da tataie, i-adevarat?”

“ Adevarat, taica, ia s-ontrebi si pe mata’mare!” spunea bunicul, pisicher, zambind din departare femeii lui de acasa...

                                                                                   

Cu drag,

Darielle