Despre fenomenul îndrăgostirii

Am citit de curând o carte care trece în revistă efectele îndrăgostirii asupra psihicului uman şi deosebirile fundamentale dintre aceasta şi dragostea umană adevărată.

Vorbim aici doar despre aspectele normale ale acestor fapte de viaţă, nu despre “ieşirile din tipar”, de multe ori dăunătoare pentru cel puţin unul dintre parteneri.

Fiecare dintre noi s-a îndrăgostit cel puţin odată în viaţă, nu-i aşa? Vă mai amintiţi fluturii din stomac – expresie deja consacrată de altfel -, nopţile în care îl visaţi, vă frământaţi de-a lungul şi de-a latul patului, vă gândeaţi neobosit la el, alesul inimii voastre?

Dar nimeni nu ne-a spus că toate aceste trăiri ale celei pornită în căutarea iubirii sunt efemere.

Psihologii au demonstrat ca “fenomenul” are o durata medie de 2-3 ani, alteori mai mult, în cazul unei legături tăinuite. Şi cine ştie mai bine să se ascundă decât cei care îşi feresc povestea de amor de ochii indiscreţi ai celorlalţi?

Şi totuşi, toţi ne amintim, cu regrete poate, că aceasta perioadă de îndrăgostire nu durează o veşnicie.

Urmează privirile piezişe, distanţarea şi, în cele din urmă – chiar dacă nu a apărut căsătoria, ruptura.

V-aduceţi aminte de primul sărut? Nimic nu echivalează cu acesta – inima este suspendată undeva între cer şi pământ iar gura lui are cea mai placută aromă din lume, mâna lui fierbinte o ţine pe-a ta în căuşul ei parcă pentru totdeauna şi, mai presus de toate, simţi că el este cel care va fi sa fie. Gândurile tale zboară cu viteza sunetului către o imagine idilică, acum mai activă ca niciodată în memoria ta conştientă – ziua nunţii, rochia ta de mireasă, el alături de tine, schimbul de verighete, sărutul din faţa altarului şi ... promisiunile, active doar în mintea ta – pentru a face precizarea necesară.

Intâlnirile îţi par adevărate momente rupte din rai, totul se conformează unui scenariu deja scris: luatul de mână îţi dă fiori, simpla lui vedere te face să ţi se-nmoaie picioarele, răsuflarea lui te dezechilibrează iar sărutul... Ei da, sărutul pe care l-ai visat în nopţile tale de nelinişte şi agitaţie adolescentină se concretizează acum. Momentul atât de mult aşteptat este aici, se întâmplă chiar acum şi da, este de neimaginat, te transportă în lumi pe care nu ţi le-ai fi închipuit cu câteva zile în urmă.

Este greu de conceput că toate aceste trăiri care te înalţă pe culmi niciodată visate şi care te fac să simţi că ai ajuns la maximum de fericire pe care şi-l poate dori cineva... vor dispărea într-un timp relativ scurt, raportat la visele şi speranţele tale.

Este greu de conceput că toate aceste simţiri care îţi fac carnea să tremure pe tine se vor termina într-o anume zi – avem totuşi şansa să nu ştim când anume... dacă aceasta poate fi numită “protecţie” pentru un suflet îndrăgostit.

Şi totuşi, oricât de mult ar dura, acest lucru se întâmplă, căci aşa cum există un început, de cele mai multe ori există şi un sfârşit. Faptul că nu ne gândim la el nu înseamnă că nu va veni.

Fiindcă nimeni nu ne spune ca îndrăgostirea este efemeră, că nu poate dura atâta timp cât este doar mijlocul prin care natura îşi propune perpetuarea speciei. Este trist, dar adevărat – studiile o demonstrează cu prisosinţă.

Aţi observat că nu putem cere de la noi înşine să ne îndrăgostim de o anumită persoană? Îndrăgostirea cade asupra ta ca un fulger în mijlocul unei câmpii în plină furtună. Nu poţi face nimic, eşti legată cu toate simţurile de cel lângă care există, de regulă, cea mai mică probabilitate de a fi pe parcursul unei vieţi alese în mod conştient. Căci, nu-i aşa, nimeni nu-şi alege de cine să se-ndrăgostească, este un fapt şi atât, dictat de simţurile noastre fizice excitate la maximum şi de noi înşine, doar oameni aflaţi în căutarea iubirii.

Dar această căutare ne aruncă de multe ori pe oceane necunoscute, pline de furtuni sufleteşti greu de imaginat. Sigur, există şi reversul medaliei – trăirile ajunse la paroxism, dorinţe care ţi se par în sfârşit împlinite. Aştepţi, numeri clipele până când îl vei vedea, până când îi vei auzi vocea – totul este o avalanşă de senzaţii “tari”. Valurile acestea fizice ce îţi răscolesc corpul de-a lungul şi de-a latul nu fac altceva decât să îţi ridice la un nivel aproape imposibil dorul de el. O mare de trăiri resimţite zile în şir după aceea, speranţe multe, multe speranţe... Simpla rememorare a clipelor trăite lânga el (indiferent dacă la orizontală sau nu) te fac să fremeţi din nou de dorinţă.

Şi totuşi, uneori “este prea frumos ca sa fie adevărat”, iar alteori “este prea frumos ca să nu fie adevărat”. Iar asta, ei bine, eu cred că depinde de destinul fiecăreia. Căci, cu siguranţă, există în viaţa noastră sincronicitatea. Dar despre acest vast subiect, cu altă ocazie.

Ariadna