Curajul de a fi singur/ă

„Cea mai rea singuratate nu este când esti singur, ci când esti un prost tovaras pentru tine însuti” – Jacques Salome

Da, cred ca este un articol care ne vizeaza, mai mult sau mai putin, pe fiecare dintre noi. Oare nu avem în viata si momente când suntem cu adevarat singuri? Important este cum ne definim în raport cu aceasta singuratate si cât de mult lasam sa ne afecteze acest cuvânt. Fiindca eu cred ca singuratatea nu apare în mod întâmplator în viata noastra.

Apare atunci când avem momente de cotitura în viata, când nu ne mai putem preface la nesfârsit fata de noi însine sau atunci când avem curajul de a întrerupe o relatie ce nu ne mai aduce nici un fel de satisfactie.

Singuratatea este starea celui care traieste singuratic, starea de solitudine, de izolare morala (conform dex)…. Ok, dar este doar o definitie.

Nu cred ca este bine pentru noi sa privim aceasta perioada ca fiind sfârsitul lumii… ci sa o consideram o binefacere, un punct de discontinuitate pe firul vietii, un moment de a fi noi cu noi însine în toata goliciunea noastra sufleteasca si lasându-ne prada unor trairi care nu ar fi posibile în prezenta altcuiva… Iar astfel de clipe sunt rare pe parcursul unei vieti sociale atât de agitate pentru cei mai multi dintre noi.

Am avut o cunostinta care se despartise de prietenul ei si cu toate ca era abia la începutul „perioadei de convalescenta”, se framânta într-una: ca nu-i place sa fie singura, ca detesta sa nu aiba pe nimeni, ca ce-o sa se faca de acum încolo etc. etc.; într-un cuvânt, suferea la modul cel mai serios de… singuratate. Era o femeie tânara, plina de nuri, frumoasa… dar dezamagita, cum suntem toti la un moment dat în viata. I-am spus atunci ca ar fi bine sa profite la maximum de aceasta perioada, ca s-ar putea sa nu se mai întâlneasca prea curând cu asa o oportunitate – aceea de a fi singura cu ea însasi.

Un timp menit introspectiei, satisfacerii placerilor personale, bucuriilor proprii, un timp liber doar pentru ea: sa citeasca, sa stea pur si simplu în fata televizorului daca asta vrea, sa se plimbe, sa mearga la un film cu o prietena, sa cutreiere magazinele etc. Vorbeam si îmi dadeam seama ca ma auzea dar nu ma asculta; probabil gândea ca am luat-o pe aratura sau ca nu stiu ce vorbesc. În fine, peste câtva timp a cunoscut pe altcineva, s-a îndragostit pâna peste urechi si …urmarea este ca în toate filmele de acest gen: dupa câteva luni a urmat casatoria iar apoi… 2 copii, unul dupa altul. A recunoscut mai târziu nu fara parere de rau, ca regreta ca nu m-a ascultat atunci si ca nu a stiut sa profite de perioada în care era libera, fara nici un fel de obligatii. Pe mine nu m-a încalzit absolut deloc faptul ca mi-a comunicat acest lucru, m-a întristat doar ca nu mi-a acordat credit; dar decizia ei, viata ei.

Singuratatea este uneori un dar pentru care nu stim sa multumim, care ne sperie în loc sa ne bucure, care ne arunca în deznadejde în loc sa ne ridice pe culmile încrederii în puterea din noi, care ne suge de energie în loc sa ne încarce cu descoperirea altor valente care ne locuiesc. Toti trecem fara îndoiala prin acest tip de trairi – important este în ce masura le lasam sa ne afecteze sau sa ne încarce cu puteri nici de noi stiute, caci o vorba veche spune: „înteleptului nu îi este teama de singuratate.”

A fi singur tu cu tine poate fi un moment al descoperirii unei puteri interioare de care nu te credeai capabil, a unei capacitati de introspectie asemenea unei lanterne uriase ce lumineaza toate fatetele tale necunoscute, a unei forte superioare de a elimina tot ce nu mai corespunde nivelului la care te afli acum, asemenea bisturiului unui chirurg deosebit.

Iar toate acestea necesita un timp acordat doar tie de catre tine – nu celuilalt sau celorlalti.

Da, este un maximum de egoism, dar pe care îl meritam din plin pentru a putea accede la iubirea care salasluieste înlauntrul nostru, pentru a putea fi mai apoi generosi în adevaratul înteles al cuvântului.

Nu înteleg de ce singuratatea sperie. Suntem oare atât de legati, de dependenti de altcineva sau este doar fuga de sine si de timpul pe care ar fi bine sa ni-l acordam noua însine? Societatea nu are nici un interes sa ne lase în pace sa visam, sa ne punem întrebari, sa ne cautam valorile spirituale. Dimpotriva, are nevoie doar de simpli executanti, de oameni obedienti, de papusi (a se citi marionete). Eu cred ca numai trezindu-ne la adevarata noastra identitate putem schimba ceva în noi si, mai departe, în jurul nostru.

Si fiindca se apropie sarbatorile de Craciun, cei care sunt singuri se simt obligati sa fie speriati de aceasta realitate, parca acutizata în ajun de sarbatori, de apropierea sfârsitului de an. Ei bine, nimic nu este atât de sumbru pe cât pare la prima vedere. De ce nu ne-am dori sa ne distram la maximum, chiar singuri fiind? De ce „trebuie” sa fie Craciunul doar o sarbatoare de familie, în jurul multor bucate, ci nu un prilej de a ne naste din nou, într-o alta dimensiune a propriei fiinte, necunoscuta dar existând dintotdeauna? Am iesit de curând dintr-o relatie care nu îmi aducea ceea ce aveam eu nevoie, asa ca am decis sa îi pun punct. Chiar daca stiam ca se apropie Craciunul, chiar daca stiam ca vine Revelionul; m-am simtit eliberata si mi-am asumat pe deplin consecinta: aceea de a fi singura de sarbatori si pentru a anumita perioada. Asa ca eu una aleg sa ma bucur la maxim, sa celebrez în felul meu personal aceasta sarbatoare, sa ies cu prietenii la un vin fiert sau pur si simplu sa ma plimb noaptea în orasul luminilor din Micul Paris. Prefer sa ies afara la aer, sa le zâmbesc necunoscutilor, sa cutreier Centrul Vechi, sa sorb cu nesat toate aromele din lume concentrate în aceste zile prin mai toate colturile Bucurestiului, în loc sa stau la o masa încarcata de bunatati (asa cum sta bine românului!), sa ma simt greoaie, plina pâna la refuz si simtindu-ma apoi vinovata ca am mâncat atât de mult. Asta este ceea ce voi face eu. Cât despre cei care sunt singuri (înca!), de ei depinde sa nu se lase afectati de acest cuvânt, singuratate, si sa se simta împliniti cu ei însisi. Unora le este de ajuns acest lucru, pe când altora nu. Suntem oameni si, prin definitie, diferiti.

Iar la miezul noptii, în ultima zi a anului, voi desface o sticla de sampanie sau poate de un vin foarte bun pentru a ma felicita pentru tot ceea ce am realizat în anul ce s-a scurs, în viata mea de pâna acum, pentru a ma auto-aprecia si auto-valoriza asa cum nimeni nu a facut-o niciodata, nici macar parintii mei.

Stiu ca am nevoie de asa ceva asa cum am nevoie de aer pentru a respira si a-mi duce viata pâna la capat. Da, aleg sa am o viata frumoasa, plina de realizari, de bucurie si fericire, de credinta ca totul este bine si perfect pentru mine. Si mai aleg ceva: sa fiu un tovaras de nadejde si un companion extraordinar pentru mine însami.

Ariadna