Ceaiul, o ancorare în prezent

Mă tot întrebam până acum ceva timp: Oare de ce japonezii pun aşa mare preţ pe arta servirii ceaiului?

Răspunsul mi-a venit simplu şi firesc atunci când am început să beau şi eu ceai, înlocuind astfel “cafeaua gratis” de la birou. Şi am realizat că această îndeletnicire este o ancorare fantastică în momentul prezent.

Personal, consider că trăirea în prezent ne face mai puternici, mai stăpâni pe noi înşine şi ne permite să ne gestionăm mai bine emoţiile. Nu ca să nu ne mai trăim viaţa, cu bunele şi mai-puţin bunele ei, ci ca să ne conservăm mai bine energia. Asta într-o perioadă în care suntem în permanenţă asaltaţi de tot felul de factori externi devitalizanţi.

Ajungem nişte simple case goale din care a plecat proprietarul...

Dar să revenim... în prezent. În această lume nebună-nebună, în care activăm parcă numai pe viteza repede-înainte, avem nevoie mai mult decât oricând, de relaxare.

Adică de o readunare a forţelor interioare, de o rechemare în manifestare a tăcerilor lăuntrice care ne locuiesc dintotdeauna, dar de care se pare că am uitat în tumultul vieţii pe care o trăim.

Relaxarea aceasta vine atunci când avem timp să stăm cu noi înşine, de vorbă sau în tăcere, dar acordându-ne întreaga atenţie de care suntem capabili.

Relaxarea nu înseamnă o izolare, o asceză, ci o căutare a resurselor interne, sau, mai bine-zis, a părţii divine din noi, cea care ne susţine şi ne face să mergem mai departe. Mai departe, derulând ghemul vieţii ce ne-a fost dat la naştere.

Eu văd această relaxare ca o concentrare pe noi înşine, reaşezându-ne priorităţile, încetinind ritmul la care ne obligă o societate atât de informatizată şi tehnologizată, care face totul pentru om, dar uită chiar de cel pentru care a inventat toate facilităţile. Trist, dar adevărat. Este suficient să privim puţin în jurul nostru...

Pentru a ajunge la noi înşine avem nevoie de relaxare şi linişte. Ceaiul, ca o rugăciune a prezentului, ne oferă aceasta oportunitate: cea regăsirii de sine.

Pierduţi mult timp printre ceilalţi, într-o societate prea informatizată, gata să ne uniformizeze, este important să ne redescoperim unicitatea. Prin linişte, prin trecerea pe “mute” a zgomotului permanent din jurul nostru.

Atunci când cineva îşi pregăteşte un ceai, este conectat la prezent. Pune apa în ibric, aşteaptă să fiarbă, pregăteşte între timp ceaiul sau combinaţia de ceaiuri, pune “buruienile de leac”, aşteaptă 2-3 minute, strecoară. Şi bea – sorbitură cu sorbitură, ca o degustare a unei licori fermecate, care face minuni pe traseul pe care circulă.

Orice ritual al pregatirii ceaiului este încununat de momentul savurării lui. Un ceai, după mine, se bea în linişte, admirând peisajul de pe fereastră, privind cerul, copacii, păsările... Tăcând mult. Avem nevoie de tăcere pentru a pătrunde tumultul trăirilor interioare.

Tăcerea este, după mine, expresia cea mai vizibilă a relaxării, a ancorării în clipă, în prezent, trăind. Pur şi simplu. Respirând viaţa, fiind atenţi la această minune din noi şi din jurul nostru.

Relaxarea înseamnă, în esenţă, o capacitate mai ascuţită de a simţi, de a percepe totul la un alt nivel, calitativ superior celui pe care-l avem atunci când intrăm în ritmul alert la care ne-am obişnuit să trăim.

Ceaiul, în opinia mea, ne oferă şansa trăirii clipei, savurării momentului, schimbării stării de spirit, activării capacităţii de a sesiza calităţile în detrimentul defectelor. Ceaiul este posibilitatea de a trăi prezentul, de a fi tu însuţi/însăţi, în forma ta mai liniştită, mai temperată şi mai concentrată în acelaşi timp. La un alt nivel, dacă nu mai spiritual, cel puţin tinzând către aşa ceva.

Poţi simţi aroma, căldura, vaporii ce se ridică din ceaşcă. Şi se întâmplă acum. Şi poţi privi cu uimire, ca un copil, minunându-te. Te uimeşte cu câtă acuitate simţi gustul, cum lichidul îţi scaldă papilele gustative, cum îi observi consistenţa.

Şi totul se întâmplă ACUM.

Aşa este, timpul a dispărut, sau mai bine-zis, s-a comprimat la maximum, nu mai există decât secunda, clipirea din ochi. Şi-atât...

Ariadna